cu diacritice, DOAR pentru cunoscatori:
Ce înţelegem noi din ceea ce primim, când steaua cruce se făcu (şi vuiet da în cale)
(simpfonie pentru două urechi, aceleaşi)
Se poate începe şi cu sfârşitul, dar…
Cel mai greu reuşim să cădem de acord (în zilele acestea în care privatul se duse întru public şi mâna greblă se făcu) asupra numitorilor comuni care ne fac să ne petrecem timpul şi automat să trecem timpurile împreună. Sunt vremuri nu de restrişte, ci de izbelişte, în care dacă faci faţă rezişti şi dacă nu trebuie să te obişnuieşti. Oricum. Suntem dureros de puţini şi ne izbim de asta silnic şi zilnic. Cine ar putea să descrie o zi a omului, contemporan în primul rând cu sine, şi mai apoi cu fluxul său cotidian? Întrebare: mai putem stabili canalele de (s)curgere ale acestui flux? Mai poate fi el definit? Mai avem de lucrat la noi, sau rivoluţia poate începe? Suntem cu toţii nevricoase. Faţă cu reacţiunea.
Urmează locurile comune: “aici nu dăm răspunsuri ci punem întrebări” (şi viceversa), “e timpul să acţionăm” şi “ce înţelege omul de rând, ăla care îşi ia parizer de un dolar kilu’”. Nu ne interesează, de aceea le-am circumscris totemic, pentru a strânge din start cercul. A nu se înţelege greşit: nu eterăm nimic, nu excludem pe nimeni dar nici nu vorbim cu pereţii.
Regresia întru miez fiind, iată, făcută, să amuşinăm în continuare. De teorie trebuie să ne apropiem precum câinii, mai întâi mirosim etc. Nu vorbim despre Geims Gois, cele înalte le lăsăm conciliilor şi consililor. Fi-voi oare acuzat de schizofrenie? Fi-voi ars în piaţa publică? Până la urmă puţin îmi pasă cum mă exorcizaţi. Prefer auto-cafe-ul auto-dafe-ului...
Din ce în ce mai mult funcţionăm în regim public care nu mai poate ţine de nocturn sau diurn, şi luăm trecerile noastre de tot felul ca pe o succesiune firească de log-uri, „off” şi „on”. Nu mă refer la „revoluţia digitală”, pentru că nu vorbim despre gogoşi umflate şi pompoşenii nejustificate. Să privim toată instantaneitatea asta altfel, ca pe o dezvoltare firească, bla-bla, ca pe ceva care la un moment dat trebuia să se întâmple. Să reacţionăm normal la faptul că dormim cu mobilul deschis, că primim mailuri la trei dimineaţa sau că dacă se întâmplă să cedeze computerele noastre la un moment dat putem recupera aproape orice de pe servere pe care nu le vom cunoaşte niciodată fizic. Aşa înţeleg eu privatul care se duce în public. Nu mai putem vorbi de izolare individuală, dar putem vorbi din păcate de „solitary confinement” în cazul în care conspiraţia universală loveşte. De aceea trebuie să ne obişnuim cu numele noastre, să renunţăm la nick-uri şi la serverele care menţin identitatea ascunsă. Cu toate acestea, nu mă număr printre cei care “o dau în paranoia”, deci nu mă acuzaţi de orwellianisme… Nu cred în subversiv atâta vreme cât recunoaştem cu toţii că limitele interpretării sunt doar o convenţie textuală. Nu există limite pentru maşina de împletit maimuţe şi nici pentru mecanismele eliberării sensului. Sens există doar în codul rutier, reţineţi asta. Repet. Înainte de a face hermeneutică am crezut în şamanizare şi în transferele magice ale semnului şi sensului. Fără număr. De aceea posibil=existent şi potent=prezent.
Poziţia noastră asupra digitalului fiind stabil(it)ă, şi recunoscându-ne mai mult sau mai puţin, mai mulţi sau mai puţini, oameni-server, logarea la fluxul de idei este perfect validă.
Ne înconjurăm de obiecte şi strângem atitudini şi manifeste. Le zicem “performanţe”, “adevăruri”, “icon”-uri. Le ascultăm sau le citim. Le abandonăm în stradă, le urlăm în baruri sau le scriem pe pereţi. Să cităm: “dying is an art like everything else, and I do it exceptionally well / whatever, nevermind”, „a working class hero is something to be / if you want to be a hero / well just follow me”, „lamb of G.O.D.”, „lap of god”, „action=now”, „we are ugly but we have the music”, „fill=flow=feel”, „t-random” şi „brandom”. Facem public din privat, transformăm privatul permanent în public întâmplător. Împletim şi croşetăm. Ce faci? Mai am puţin şi termin o mânecă.
Discuţiile despre noua schizofrenie nu se încheie uşor, pentru că abia au început. Se poate vorbi despre schizidentitate când: ne asumăm, botezăm pentru a recunoaşte, mixăm playlist-uri, găsim voci, reducem la universalii băgându-ne picioarele în şir şi succesiune, bâlbâim manifeste, scriem scrisori care nu există şi construim comunităţi imposibile. Toate acestea reprezintă: asumare=identificare, botezare=brand-uire, mixaj=unitate, găsirea de voci=percepţie colectivă, reducerea la universalii=revenirea la particular=acum, bâlbâirea=curaj, scrierea de scrisori care nu există=existenţa, public-area lor, comunităţile imposibile=exista. Celulele lipsă vor deveni celule ale societăţii.
Prin “shuffle-ul” dat mai sus nu am făcut decât să mă întorc în grecia (iată, substantiv comun) şi să am grijă să nu-mi prăjească soarele ochii. Prin amestec ne distilăm fiind-urile. Funcţionăm în regim de bootleg, de manufacturare şi de acum-ulare. Alţii ar fi zis că “prin noi trece timpul”, dar, neputând să citezi ceea ce nu există încă şi deja trebuie să o iei de la 0, să inventezi şi să brand-uieşti. Apărând (ca apariţie, nu ca eschivă) schizidentitatea ne putem justifica, iată, lehuzia. Chiar dacă nu ne dăm seama credem în justificare şi ju-is-am la tare. Tarele noastre sau tarele altora. Orice poate fi justificat şi nu ne luăm niciodată notiţe înainte. Trecem ca peştele prin apă pentru că the fish knows că până şi el se poate uda. Nu poţi spune că percepi starea de lumină ca prezenţă. Te-ai obişnuit cu ea şi atât. Nu poţi spune că percepi sunetul şi auzirea ca prezenţă. Te-ai obişnuit cu el şi atât. Nu poţi spune că percepi somnul ca activitate. Te-ai obişnuit şi atât.
“Ne înconjurăm de obiecte şi strângem atitudini şi manifeste”. După cum vedeţi (îmi pare rău, trebuie să mă adresez direct, nu pot scrie hârtiei şi cu atât mai puţin “Word”-ului…) aţi început şi voi să credeţi în înţelegerea aparent ilizibilului. Ilizibilitatea e o stare a percepţiei, şi ţine de obişnuinţă s-o proiectezi în sens.
Nu se poate funcţiona decât astfel. Remixând. Acumulând şi acum-ulând. Şi, dacă aveaţi vreo îndoială răspunsul este nu – nu sunt panteist. Cred însă în sănătatea şi claritatea minţii, de aceea recunosc flood-ul ca metodă.
Dacă ar fi să fim utilitarişti, pesimişti şi fatalişti am spune: prea multă informaţie. Dacă am fi să fim cum suntem am zice simplu: să lăsăm fluxul să curgă şi să-l canalizăm cumva, n-am fi primii decât ca mod-alitate de abordare, şi flood-ul de informaţie nu a omorât pe nimeni. Cel puţin încă… Aştept primul caz de deces din idee, scrieţi pe adresa redacţiei dar nu vă trimiteţi ataşamentele cele prea mari că o să crape serverul. Degeaba proclamăm moartea maşinii şi instigăm la dispariţia instituţiilor dacă nu ne raportăm, în primul rând, la noi. Doar dacă ne suntem gorgone vom crăpa. Şi oglindeea se va sparge. Aşa merg lucrurile.
Să zicem avangardă. Sună bine, dar nu este cumva învangardă? Dacă proştii nu înţelege demersul şi se oftică, băi ăştiaaa, luându-ne drept ăia care sparge gaşca, ăia care vorbeşte numai despre morţi, ăia care vine cu chestii elitiste şi cu rivoluţie? V-aţi întrebat în ce măsură suntem miţe baston? Vom fi Miţe Baston „vero” doar faţă cu reacţiunea, şi nu trebuie să începem din stradă. Să-i asmuţim pe noi, să-i lăsăm să ne mănânce (ştim noi cum), să-i lăsăm să ne alerge – că ştim noi ce buze reci au... Funcţionăm prin citate, aşa ne recunoaştem, şi nu trebuie să împingem la extrem dada-ul, pentru că o dăm în autism... Şi nu uitaţi: legitimaţi-vă. Lăsaţi CNP-ul să circule.
Să zicem comunism. Lăsăm la o parte citatele, pentru că de obicei organul legii ştie să caute pe net după cuvinte cheie, e un organ modern care nu tasează ci tastează. Hai să-i facem un link, totuşi: http://www.google.com/search?hl=en&lr=&ie=UTF-8&oe=UTF-8&q=Lenin%2C+Che%2C+Marley%2C+Lennon&btnG=Google+Search. Mare atenţie, există două indicaţii referitoare la linkul de mai sus: în primul rând ratarea vreunui caracter sau a vreunui spaţiu duce, practic, la anularea căutării. În al doilea rând daţi pe „advanced” - rezultatele în română. Vedeţi, nu trebuie să ne ascundem, propun să trimitem deja scan-urile după buletin. E inutil. Pentru că noi, spre deosebire de ei, ştim să ne jucăm cu citatele şi asta ne salvează. Organul trebuie însă din când în când gâdilat şi satisfăcut, să nu se culce pe o ureche. Organul trebuie iubit şi lăudat. Trăiască democraţia! Trăiască libertatea de opinie! Trăiască societatea civilă! (Vedeţi, aşa se face...) – jos dictatorul, trăiască libertatea – un fel de „pentru minte, inimă şi literatură”. Bună dimineaţa Ţară! Aducem, ca de obicei, prinos prin os... Astfel, vom părea inofensivi. E bine să devii un erou al clasei muncitoare, pentru că noi funcţionăm mereu prin perechi semantice. De acum încolo „propagandă” se scrie „propa-gând”. Ca să reducem cuvântul la act, să le readucem acasă pe cele care ne sunt dragi. Să le iubim pe ramone, dragii mei, să-i lăsăm pe ei cu hermenăutica şi nausica...
Să zicem punk. Să înţelegem punk. În ziua de azi iată cum îşi dau întâlnire facţiunile eretice (punkiştii dreacu’...): mai întâi se găsesc, să zicem, pe o listă de discuţii, pe un forum. Se citesc între ei. Se miros precum câinii şi se enervează unii pe alţii precum pikachu. Intră în panică la ideea de a ieşi în stradă precum Courage (câinele văcos, intenţionat) şi îşi dau -uri la fel ca, din nou (recurenţa loveşte, again) Pikachu. V-aţi dat seama cât de punk este animalul ăla galben? Acum ştiţi. Aşa deci. Îşi înscriu oraşul cu grafitti-uri imense, cu litere de tipar precum Habarnam, imbecilul genial care e şi semi-analfabet deci scrie doar cu litere de tipar… Ar mai exista un popor care scrie aproape exclusiv cu litere de tipar, dar nu îi divulgăm numele. În orice caz nu e poporul soarelui.
Pregătindu-se totuşi să iasă din casă, punkerii îşi aleg şi haine cu care să se îmbrace. Atunci, în faţa dulapului umplut la refuz numai cu costume negre se decid asupra culorii: “Yeah. I think I’ll wear black. Black today”. Ca Johnny Bravo. Bine-Bravo, aţi prins ideea, aveţi pictura… Vorbim, într-adevăr despre recurenţa punk-ului în umanitate.
Stabilesc şi ei o modalitate de recunoaştere: fiecare dintre noi va duce în ghiozdan, în spate, într-o punga verde de plastic, 10 CD-uri cu muzica preferată. Da. Aşa ne vom recunoaşte. Propun să ieşim în oraş în jurul orei 12. Da, 12 e bine. Sigur că ne recunoaştem, nu e evident???
And so I rest my case. Adică îmi odihnesc valiza. Funcţionăm cu citate. Întotdeauna lăsaţi televizorul deschis. Deschideţi radioul. Faceţi webcasturi cu noi înşivă. Cu voi înşine. Transmiteţi şi permutaţi. Folosiţi. Dacă vreţi să folosiţi apucaţi-vă direct de folosofie. Link-uiţi la întâmplare. Random-link-uiţi până vă lasă gura apă. Înregistraţi-vă în permanenţă, umblaţi dupa voi cu laptopuri şi transferaţi în permanenţă. La propriu şi la figurat. Schiţaţi. Ştiţi cum se credea la un moment dat (în vremuri sălbatice, ca anii ’80) că se scapă de orice boală? Se lăsa sânge de sub limbă. La fel, scrijeliţi-vă şi lăsaţi schijele să vă lovească. Ca-n Germania. Dar de unde ştii? Am fost acolo şi tot nu m-am prins daca iisus sau iijos. Cum „ce făcea Rădulescu”??? Logic, drumea...Ce făcea Iuliana Marciuc??? Cum, nu ştiţi? Posea. E şi normal. And so on. Never off.
Spuneţi-i cum vreţi. Punk întâmplător. Random-linkeage. Folosofie. Server-itudine. Servitute? Ne salvăm prin ce înţelegem. Ne lăsăm parantezele deschise. )aşa( . Rămânem logaţi. Lincaţi. Refelaţi.
Camuflaţi-vă şi rezistaţi. Fiţi întâmplători şi ambientali. Nu uitaţi – luaţi cu voi apă câtă puteţi duce, şi zahăr, mult zahăr. Ştiţi ce i-a zis „Dabaliu Jr.” lui Saddam în prima zi a „acţiunii de eliberare a poporului irakian de la deluge”? Vă zi eu: „in the bush, get in the bush”. Vorba ceea, citând anonimi: „bombing for peace is like fucking for virginity”. Dar asta-i altă treabă. E neşte chestii la care nu ne băgăm.
Funcţionaţi proverbial. Râdeţi. Nu contează „ce” faceţi, ci „cum” faceţi. Nu contează CE-ul, ci CUM-ul. Nu mor caii când vor câinii.
Brand-uiţi şi custom-izaţi. Să nu văd doi la fel. Nu uitaţi sfatul lui George: nu mergeţi pe holuri cu cineva în spate. Nu uitaţi kit-ul de revoluţie, nu uitaţi cd-urile cu ansambluri vocal-instrumentale. Hey, ho / let’s go. Hasta siempre. Lennon. Pixies. Mr. Bungle. Alec Empire. System şi Rage. Aphex şi Masami. Paraziţii şi Kraftwerk. Sex Pistols şi Massive. Nine Inch şi Sepultura. We shall overcome. Am rostit eu vreodată cuvântul „underground”? Nu, suntem chiar publici. Şi cetera.
Cam asta ar fi. Cine are urechi de auzit să citească. Aprinde-ţi o ţigară. Intră în lup cu textul. Atunci vor începe să apară şi voolpile, de la munte.
Ca de obicei al dumneavoastră,
Miron Ana-Maria Ghiu-Caia
(întotdeauna am fost mai mulţi)
